Nu am iubit nici o companie la care am lucrat, cu exceptia celor care erau proprietatea mea. Mi-am respectat intotdeauna angajatorul, am avut mereu o etica rigida fata de compania care ma platea si care se putea baza 100% pe onestitatea mea, dar atat.
Relatia dintre angajat si angajator este una comerciala. Angajatorul il plateste pe angajat cu bani pentru timpul si energia pe care acesta le ofera angajatorului. Cred ca ambele parti trebuie sa poata renunta la acest contract oricand nu mai sunt multumite, sau pur si simplu gasesc un aranjament mai bun. In realitate, atat criza cat si perioada de crestere au demonstrat ca afirmatia mea este corecta.
In timp ce companiile clamau respectul fata de angajati si valorile companiei, numerosi angajati se foloseau de situatia favorabila lor pe piata muncii cerand si obtinand salarii si beneficii nejustificate prin aportul lor la valoarea adaugata in companie. Angajatorii taceau si inghiteau pentru ca nu aveau incotro. Din cand in cand replicau cu ”cultura companiei”, team buildinguri pentru comunicarea valorilor si programe de ”corporate social responsability” ca sa arate ca firma are o inmima si ea bate pentru angajati. Multi angajati isi declarau loialitatea fata de ”culorile companiei” dar mergeau la interviuri si plecau din companie daca aveau o oferta net mai buna.
Colegii care faceau mare caz de atasamentul lor pentru companie erau cei mai prosti sau cei mai fricosi, adica aceia care nu ar fi gasit o oferta mai buna, sau erau prea lasi pentru a o lua de la inceput intr-o alta firma.
Acum s-a intors roata: e o piata a angajatorului, pentru ca nu mai sunt atat de multe locuri de munca, iar multe companii opereaza reduceri.
Aceeasi angajatori care vorbeau pana mai ieri cu lacrimi in ochi despre grija fata de angajati, opereaza acum reduceri de personal si chiar discuta despre concedierea oamenilor scumpi din firma si inlocuirea lor cu altii, la fel de buni, dar dispusi sa se angajeze acum pe mai putini bani.
Prefacatorie si de o parte si de alta! Minciuna si impostura de ambele parti! Numai ca acum se vede cu ochiul liber.
Patronul si angajatul ar trebui sa se priveasca drept parteneri de afaceri. Ei ar trebui sa inteleaga ca s-au asociat pentru prosperitate, ca au un interes comun, pana la un punct, adica pana acolo unde interesul comun (prosperitatea companiei) se intalneste cu interesul personal (prosperitatea persoanei). Ei trebuie sa-si negocieze relatia si sa o transforme intr-un parteneriat corect.
Daca acest parteneriat negociat va fi corect si va functiona pentru mai mult ani, atunci si numai atunci, angajatul va dezvolta si atasament pentru firma, iar angajatorul (persoana) o relatie personal autentica cu unii dintre angajati. Fara prefacatorie, fara inselaciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu