Framing-sau cum aceeasi problema ne apare diferit

Vi se ofera 20 euro si vi se cere sa va asumati un risc pentru a creste aceasta suma la 50 euro. Daca nu aveti noroc veti pierde toti banii. Daca refuzati, puteti pune banii in portofel si puteti pleca. Aveti 50% sa castigati alti 30 de euro. Majoritatea celor care au primit aceasta propunere in cadrul unui experiment, au refuzat-o, adica s-au multumit cu cei 20 de euro.

Probabilitatea in acest caz este:

1. daca refuzati oferta: 100%*20+0%*0=20 euro
2. daca acceptati oferta: 50%*50=25 euro

Oferta care include riscul este mai avantajoasa, pentru ca rezultatul ei ponderat este mai mare cu 5 euro. Confruntati insa cu posibilitatea de a pierde 20 euro, majoritatea alege calea sigura.

Veti vedea in filmuletul de 10 minute pe care vi-l propun ca aceeasi oferta, formulata insa diferit, astfel incat sa implice o pierdere, conduce majoritatea participantilor la studiu, la decizia opusa, respectiv acceptarea riscului de a pierde toti banii.

Aversiunea fata de risc influenteaza incredibil de mult deciziile noastre de cumparare, de acceptare a unei slujbe, deciziile in familie si in societate.

Modul in care o informatie este prezentata este de natura sa schimbe modul in care o vedem si, prin asta, deciziile pe care le vom lua.

Asta inseamna ca vom accepta sau respinge o oportunitate, o propunere, o oferta, nu numai analizand-o rational, dar si pe baza modului in care a fost prezentata. Aceeasi propunere, prezentari diferite, implicand grade diferite de risc si putem avea decizii contrare!

Cercetarile recente arata ca modul in care luam decizii care implica riscul este diferit de ceea ce ne-am astepta. Ne-am astepta sa analizam informatia in neocortex, sediul gandirii rationale si sa luam o decizie. Subiectii examinati la RMN in timp ce luau decizii implicand riscuri arata ca impulsul initial pe care il primim in asemenea situatii vine de la o regiune a creierului, sistemul limbic-amygdala, care se ocupa de gestiunea emotiilor primare, cum ar fi frica. Aceasta regiune ancestrala a creierului a evoluat vreme de milioane de ani pentru a ajuta animalele sa reactioneze rapid in cazul perceperii unui pericol

Amygdala are tendinta sa preia controlul asupra reactiilor noastre atunci cand sesizam un pericol, scurcircuitand rationalul in luarea deciziei. Iata de ce reactiile legate de perceptia riscului sunt de obicei irationale: creierul rational este dat la o parte de sistemul limbic!

In urmatoarea postare voi discuta despre perceptia riscului si decizia de achizitie, o relatie pe care orice vanzator sau marketer trebuie sa o cunoasca!

Confirmation Bias si Oportunitatile de Afaceri

"Confirmation bias este tendinta de a vedea lumea prin ochelarii opiniilor deja formate. Tindem sa ajustam realitatea la opiniile pe care deja le avem: minimizam sau ignoram complet faptele care nu ne convin, in timp ce exageram importanta acelora care vin in sustinerea opiniilor deja formate.

Tendinta este atat de accentuata, incat tindem sa avem o memorie selectiva, care exclude mai intai amintirile neconvenabile si le fixeaza pe cele favorabile stereotipiilor noastre.

Nicaieri nu este mai evidenta aceasta tendinta decat in dezbaterile politice. Oamenii sunt blanzi cu reprezentantii partidului pe care il sustin si aspri in a-i judeca pe oponentii lor, adesea pentru fapte sau declaratii identice.

Am vazut de multe ori aceasta tendinta manifestata in luarea deciziilor de afaceri, inclusiv in mod retrospectiv, cand analizam greseli facute chiar de catre mine.

Orbirea este un fenomen foarte grav. Pur si simplu, persoana afectata citeste un anunt de licitatie, de exemplu, sau o cerere de oferta si ignora pur si simplu singura informatie ca arata ca produsul/serviciul lor nu sunt deloc potrivite si nu are rost sa participe. Dorinta de a avea in fata o oportunitate e atat de mare, incat informatia parca nu este acolo!

Un alt fenomen obisnuit este distorsionarea realitatii.
"Este adevarat ca pierdem cota de piata de 4 ani in fata competitorului X, pentru ca 2/3 dintre consumatorii tineri prefera produsele lor, dar sunt convins ca tendinta se va inversa, pentru ca am citit ca a crescut cererea de produse premium. Am considerat mereu ca produsul nostru se adreseaza unor gusturi mai rafinate decat produsul concurentei!".

Sau "Motivul pentru care am pierdut cota de piata este ca ne confruntam cu un competitor care practica preturi de dumping. Veti auzi in curand ca a dat faliment!"

E grav? Foarte grav, pentru ca fie ca admiteti sau nu, e un "bug" care se manifesta zilnic. De fiecare data cand analizam o informatie care vine in contradictie cu credintele, valorile si ideile noastre deja formate, suntem subiectul "confirmation bias".

Solutii?
- Deciziile sa se ia in grup.
- In orice discutie a unei oportunitati sau decizii, sa se desemneze un avocat al diavolului, chiar daca toti participantii sunt de acord.
- Sa faceti proceduri si liste cu criterii pe care o oportunitate sa le indeplineasca pentru a fi considerata valida.
- Sa fiti constienti de aceasta eroare de judecata si sa va fortati sa analizati opiniile contrare.
- Sa cereti parerea celor care nu sunt de acord cu voi.
- Sa cautati opinii pro si contra oricarei decizii.

- Posted using BlogPress from my iPad

Location:Omladinskih brigada,Belgrade,Serbia

Maximizare versus satisfactie

Am invatat la economie ca omul economic rational este un maximizator de utilitate. Adica un agent economic care va lua decizii perfect informate, in sensul cresterii utilitatii economice si maximizarii pozitiei sale economice.

Atunci cum putem explica cumpararea de pantofi pe cardul de credit, pana la epuizarea creditului, urmand sa platesti dobanzi de cel putin 3 ori mai mari decat castigurile pe care le-ai fi obtinut plasand banii intr-un depozit la aceeasi banca?

Daca iti investighezi propriile actiuni, vei observa cel mai probabil ca nu ai luat decizii care sa-ti maximizeze averea pe termen mediu si lung, ca adesea ai luat decizii contrare.

Oamenii nu sunt maximizatori, ci cauta satisfactia! Nu ma refer aici la derapaje precum "Instant gratification", despre care am scris in trecut, ci la un comportament rational de maximizare a satisfactiei.

Cumparam pantofi in loc sa punem banii la banca, pentru ca pretuim placerea achizitiei si purtarii perechii noi de pantofi. Viata noastra e complexa si avem nevoie de eliberarile de serotonina asociate placerii shoppingului. Avem nevoie de aceste placeri pentru a ne restabili echilibrul psihologic - nu suntem roboti, avem nevoi emotionale!

Nu stam sa punem pe hartie o analiza SWOT a celor doua scenarii (economisire versus achizitie de pantofi) ci luam decizia sub impulsul momentului, pe o scurtatura decizionala (heuristics), in care neocortexul rational este subordonat emotionalului.

Acesta e omul real si nu cel din modele. Acesta este motivul pentru care apelul la ratiune (Total Cost of Ownership; Return on Investment) palesc in fata apelului la sentimente, emotii.

"-Domnule, trebuie sa recunoasteti ca acest costum va vine ca turnat. Va da un aer important si distins!"

Sunt deciziile bazate pe nevoia de satisfactie gresite? Unele da, altele nu!

Vanzatorul si marketerul bun nu vor presupune insa niciodata ca omul din fata lor este un maximizator, ci il vor vedea ca pe un cautator de satisfactie. Ei vor intelege cum si cand sa se adreseze ratiunii dar si cand sa se adreseze emotionalului.

Omul economic rational? Exista o asemenea persoana?

Studiul economiei a fost hobby-ul meu preferat in prima junatate a anilor '90 si a ramas una dintre ariile de interes in lectura mea.

Economia se bazeaza pe simplificarea realitatii. Economistii creeaza modele precum fizicienii, ignorand unele forte, doar pentru a studia altele.

Ca urmare a modelarii realitatii in aceste modele economice, ei sunt capabili sa inteleaga functionarea economiei si sa faca predictii.

Toate bune si frumoase, numai ca predictiile sunt la fel de multe ca si economistii, prezic la un moment dat orice (de la avant economic la stagnare si prabusire). O problema legata de predictii este incredibila complexitate a prognezei economice, care depinde de prea multi factori - am mai vorbit despre asta.

Modelul omului economic, acela din modelele economistilor, este o persoana caracterizata prin:

1. Informatie completa. Se presupune ca homo economicus stie, de exemplu, toate ofertele pietei pentru un produs pe care vrea sa-l cumpere la un moment dat.
2. Capacitate uriasa de procesare. Homo economicus stie tot ce ofera piata despre orice are el nevoie, cunoaste preturi istorice si poate face prognoze pentru viitor.
3. Rationalitate perfecta. Homo economicus nu are emotii, ia deciziile strict rational, in urma unor analize cost-beneficiu.
4. Este un maximizator. Scopul sau in viata este sa-si maximizeze profitul, starea de bine.
5. Este un egoist singuratic. Deciziile de maximizare pe care le ia homo economicus sunt strict legate de persoana sa. El nu ia decizii pentru apropiati, nu sacrifica nimic pentru familie, nu refuza nicio oportunitate de maximizare a veniturilor sale pentru a face placere altei persoane.

Evident ca o asemenea persoana nu exista, dupa cum nu exista nici guvernul din modelele economice, preocupat doar de buna functionare a statului, de maximizarea utilitatii functiei sale economice.

Daca unitatea de baza din model, homo economicus, nu functioneaza asa, atunci de ce sa ne miram ca predictiile dau gres?

Am inceput sa citesc despre modul in care iau oamenii decizii in realitate. Emotional, nu rational. Si am descoperit behavioral economics. Doar ca altii o descoperisera cam cand ma nasteam eu, prin anii '60.

Criticile behavioristilor mi se par foarte interesante, ca si proiectul lor de modificare a modelelor economice pe baza unui "homo economicus" mai aproape de realitate. Inca nu vad modele inchegate suficient cat sa inlocuiasca teoriile economistilor clasici, dar behavioristii au un punct de vedere valid.

Vom mai examina in viitorul apropiat motivele pentru care oamenii iau decizii eronate in mod sistematic.

Cum observatiile si experienta directa ne duc la concluzii gresite

Observatiile directe si experienta personala reprezinta baza pentru multe dintre deciziile noastre. Avem o incredere aproape oarba in experienta personala si, in multe cazuri, gresim.

Daniel Kahneman este un psiholog care a primit premiul Nobel pentru economie in 2002. Cercetarile lui in domeniul cognitiei si al luarii deciziilor l-au transformat intr-unul dintre reprezentantii de frunte ai unei ramuri a economiei numita ”behavioural economics”.

Kahneman tinea o prelegere in fata unor ofiteri, afirmand ca, potrivit studiilor sale, recompensele pozitive au un efect superior celor negative, recomandand ca oamenii sa fie condusi pe baza motivarii si nu a fricii.

Unul dintre ofiteri, un instructor de zbor, l-a contrazis in asentimentul colegilor sai: ”Daca un pilot realizeaza o aterizare exceptionala si il laud, urmatoarea aterizare va fi mult mai proasta, iar daca un pilot ajunge in lanul de porumb si opreste cu greu inainte sa loveasca cafeneaua si il mustruluiesc zdravan, urmatoarea aterizare e mult mai buna! Nu e asta o dovada ca teoria Dvs e gresita?”

Kahneman a luat critica in serios. Toate studiile sale demonstrau contrariul, dar audienta sa era sustinuta de experienta proprie. Daniel Kahneman a descifrat misterul:

1. Niciun pilot nu poate executa aterizari la acelasi nivel, tot timpul: unele vor fi mai bune, iar altele mai slabe. Pe o scara de la 1 (prabusire) la 10 (perfectiune), sa zicem ca pilotul va face o aterizare exceptionala (9) la fiecare 30 de incercari si una proasta (5) cu aceeasi frecventa, in timp ce media se va situa la 7,5.
2. Probabilistic vorbind, dupa fiecare aterizare exceptionala, sunt sanse foarte mici sa reuseasca o aterizare la fel de buna. Cel mai probabil se va duce catre media de 7,5 sau chiar mai jos. Instructorul care l-a laudat anterior va observa aceasta aterizare mai putin notabila care urmeaza laudelor sale si va fi tentat sa vada o relatie de cauzalitate intre ele.
3. In acelasi mod, dupa o aterizare proasta (5) si o mustruluiala zdravana, e foarte probabil ca pilotul sa isi imbunatateasca semnificativ performanta, dand din nou motive instructorului sa aseze o relatie de cauzalitate intre mustruluiala administrata si imbunatatirea rezultatului.
4. Modificarea performantelor pilotilor nu este astfel efectul managementului, ci al intamplarii, al probabilitatii.

Creierul nostru este inclinat sa caute si sa gaseasca ”patternuri”, cauzalitati, dar concluziile noastre sunt adesea gresite.

Negriţoiu, ING: NU putem vira cu exporturile spre Rusia. Dacă nu eşti competitiv în UE, nu eşti nici în afara Uniunii - Bănci > EVZ.ro

Negriţoiu, ING: NU putem vira cu exporturile spre Rusia. Dacă nu eşti competitiv în UE, nu eşti nici în afara Uniunii - Bănci > EVZ.ro:

'via Blog this'

Am obosit sa tot citesc indemnurile la recucerirea pietei fostei URSS, venite din partea unor oameni care nu sunt economisti si, cu certitudine, nu sunt oameni de afaceri.

Acum Marga, cu zece ani in urma fostul presedinte Emil Constantinescu, intre acestia o gramada de bagatori de seama pe care nu mi-i mai amintesc au agitat stindardul recuceririi pietei URSS si al apropierii economice de Rusia.

Ceea ce nu inteleg ei, este ca Romania de azi nu prea mai are nimic in comun cu Republica Socialista Romania, iar statele CSI de azi nu mai au nici ele prea multe in comun cu fosta URSS. Iata de ce:

1. Pietele pe care "le detineam" in fosta URSS nu le castigasem pe piata, ci erau urmare a alocarilor planificatorilor fostului CAER , o organizatie in care sovieticii decideau ca le dam bulgarilor tractoare proaste si ei ne dau conserve de castraveti. Odata disparuta "mana vizibila" sovietica, au disparut si "pietele".
2. Industriile romanesti care vindeau in CAER au disparut de mult prin reformare, inchidere, privatizare, fuziune. La fel si cumparatorii traditionali.
3. In vremea sovietelor nu exista concurenta (nici macar in CAER), in timp ce acum trebuie sa concurezi cu toata lumea pe orice piata.

Viata m-a dus in unele tari din fosta URSS si am constatat ca mai exista inca o amintire a unor produse romanesti de calitate din epoca CAER. De exemplu, fosta URSS isi aminteste de mobila romaneasca de calitate, iar asta e o pozitie buna in mintea consumatorilor de acolo, e drept a celor mai in varsta.

Alte piete, cum ar fi America Latina, isi amintesc de calitatea jenanta a masinilor Dacia sau a cutiilor de tabla numite ARO. Nu toate amintirile sunt favorabile.

Unele imagini favorabile ar putea fi folosite in ziua de azi de catre companiile private romanesti, dar pietele acestea traditionale nu sunt deloc atragatoare, in comparatie cu pietele europene. Iata de ce:

1. Piata UE e mai mare: 15 trilioane de dolari, de vreo 14 ori mai mult decat Rusia.
2. Piata UE e mai accesibila: e piata interna pentru firmele noastre, cum Romania e tara membra. In alte tari se confrunta cu taxe vamale, bariere nontarifare, reglementari sanitare si de securitate, aprobari de import si comercializare, de care nu trebuie sa-si bata capul in UE.
3. Romanii s-au obisnuit cu modul de a face afaceri din UE si le vine greu sa se acomodeze la mentalitatea si cutumele din Rusia, Kazahstan etc.
4. UE e mai stabila. Cu Rusia nu stii niciodata cand o inasprire a relatiilor bilaterale nu conduce la stoparea importurilor din Romania.
5. Cu neamtul si italianul ai mult mai putine motive sa te temi ca nu vei fi platit, in timp ce probabilitatea unei tepe in tarile fostei URSS e mare pentru un novice.
6. Bariera limbii: in fosta URSS engleza se numeste rusa, iar noi nu prea mai vorbim rusa.
7. Costurile de transport la distante similare sunt mai mari in afara UE.
8. Costuriel tranzactiilor financiare sunt mai mari.
9. In UE riscul valutar e mai mic decat in tarile emergente.
10. Amestecul politicului in economie le face greu de inteles si riscante pentru companiile care doresc sa exporte in fosta URSS.

In acest moment singura atractivitate a acestor piete emergente este rata de crestere superioara a economiilor lor fata de economia europeana.

Exportul in UE este "low hanging fruit" si de aceea nu trebuie sa-i invinovatim pe oamenii de afaceri romani ca prefera sa amane intoarcerea firmelor noastre pe pietele "traditionale". De fapt datele arata ca firmele romanesti export tot mai mult pe aceste piete, dar reorientarea se face in ritm mai lent decat isi imagineaza politicienii ca ar trebui sa se intample.

In contextul asta declaratiile lui Misu Negritoiu sunt primele declaratii inteligente pe aceasta tema.

Microeconomia - materia care nu se studiaza in scolile de economie

Am absolvit in 1996 la ASE, Facultatea de Management. N-am facut niciun curs de microeconomie. In schimb am facut tot felul de tampenii, printre care protectia mediului (cica e nasol daca dai cu poluanti in apa si aer), desen tehnic (!) s.a., in total un an din 5 a fost pierdut cu prostii.

Sotia mea a facut INDE, masterat. N-a facut niciun curs de microeconomie, dar a facut macroeconomie.

Microeconomia este ramura economiei care studiaza modul in care iau decizii gospodariile si companiile in conditii de resurse limitate (adica conditiile din lumea reala). Microeconomia studiaza modul in care cererea si oferta formeaza pretul, modul in care variatiile in cerere sau oferta influenteaza pretul, studiaza competitia in cadrul unei industrii. Macroeconomia vede consumul agregat, la nivelul intregii economii. Microeconomia studiaza la nivel de industrie.

Microeconomia este esentiala pentru manageri si vanzatori, pentru marketeri, pentru a intelege ce se intamplala nivelul industriei lor. Degeaba esti as in marketing daca nu intelegi cum se formeaza preturile.

Discutiile pe care le-am avut in 20 de ani de cariera cu numerosi manageri ma conduc la concluzia trista ca majoritatea nu inteleg cum se formeaza preturile, ce rol au cererea si oferta si cum concureaza companiile in cadrul aceleiasi industrii.

Invatamantul economic romanesc are nevoie urgenta de o injectie de cursuri de microeconomie, iar managerii romani au nevoie urgent sa puna mana pe cardul de credit si sa comande pe Amazon aici!

Ghidul politic incorect al privatizarii Cuprumin

Privatizarea Cuprumin, impreuna cu dreptul de a exploata resursele de cupru, starneste emotii etatiste, socialiste in spatiul public romanesc.

De la dl. Ponta, care uita probabil cate companii similare au privatizat guvernele PSD, pana la jurnalisti, lideri sindicali si oameni simpli.

Nu am de unde sa stiu daca licitatia prin care s-a vandut compania a fost una corecta, dar nu pot decat sa salut faptul ca s-a obtinut un pret mai bun decat s-a cerut (de 4 ori).

Haideti sa gandim, de preferat cu obiectul dintre propriile urechi:

1. Statul e un administrator prost. El nu are de ce sa conduca niciun fel de afaceri care pot fi transferate sectorului privat. Data fiind aceasta realitate, compania trebuia privatizata mai devreme sau mai tarziu.
2. Compania pierdea bani (de ce nu ma mir?), asa incat valoarea ei pentru stat era negativa, adica orice suma incasata, mai mare decat zero, este o afacere buna. Povestile cu statul care rentabilizeaza companii de stat sa le spuneti la alta masa, ca nu exista exemple favorabile, adica nu exista companii rentabilizate de stat.
3. De ce s-au vandut rezervele impreuna cu compania? Pai compania nu valoreaza nici cat o ceapa degerata fara rezerve. O companie miniera nu exista decat pentru a exploata zacaminte. Fara zacaminte, compania nu exista.
4. E pretul obtinut corect? Daca licitatia a fost corecta, atunci si pretul e corect, pentru ca e stabilit de piata. Daca nu da nimeni mai mult, nu face mai mult.
5. Ce-i iese statului din afacerea asta? Pai multe:
1. Pretul vanzarii merge la buget.
2. Compania nu mai pierde bani publici, deci nu mai impovareaza bugetul.
3. Daca face profit, statul va incasa impozitul pe profit si pe dividente. Fata de pierderi, e o imbunatatire spectaculoasa.
4. Redeventa de 4%.
5. Cumparatorul si-a luat obligatia de a investi 17 milioane de euro, care se vor scurge in economia locala.
6. Cumparatorul si-a luat obligatia de a repara dezastrul de mediu facut de stat, pe banii lui.
7. Angajatii, sau cei mai multi dintre ei, isi vor pastra locurile de munca. In absenta vanzarii si in prezenta pierderilor, compania ar fi trebuit inchisa, iar bugetul ar fi suportat cheltuielile de inchidere, ecologizare, plati sociale, reconversie etc.
8. Mai putina coruptie. Cu cat statul controleaza mai putine domenii, cu atat este mai putina coruptie.
9. Mai multa democratie. Inca o companie iese din sfera impartelii partidelor la putere - rezulta mai multa democratie.
10. Educatie pentru angajatii romani. Starea companiei arata ca nu ne-ar strica sa mai invatam cate ceva despre management, despre exploatarea cuprului etc. Nu de alta, dar daca nu aveam nimic de invatat, nu aduceam compania pe pierdere. Sub conducerea canadienilor compania trebuie sa devina performanta, iar in acest proces angajatii vor evolua si ei.

Acestea fiind spuse, nu-mi ramane decat sa salut masura privatizarii si sa sper ca investitorul are capacitatea de rentabilizare a companiei, asa cum s-a intamplat cu OMV la Petrom si Mittal Steel la Sidex.

Economia si etica

Oamenii obisnuiti, adica cei care nu sunt economisti, sau economistii incompetenti, fac o greseala fundamentala atunci cand incearca sa inteleaga fenomenele economice: amesteca economia cu etica.

Un exemplu tipic, este situatia de criza prin care a trecut Romania intre 2009-2011. Guvernul s-a gasit in situatia de a nu putea finanta cheltuielile statului, care depaseau veniturile, pentru ca nu mai putea spera in cresterea anuala a veniturilor datorate unei cresteri economice care apartinea de acum trecutului. Cum problema cash-flow-ului guvernului era urgenta, a apelat la un imprumut. UE si FMI, bancherii guvernului au pus conditia insanatosirii finantelor publice ca o garantie a returnarii imprumutului.

Era evident ca urmeaza reducerea unor cheltuieli publice. Ca trebuia redus numarul prea mare al functionarilor publici sau trebuia redus salariul acestuia, era o chestiune de detaliu, fara indoiala important, dar in mod evident cineva urma sa sufere. Asta este exact momentul in care in mintea omului obisnuit intervine etica. Legat de apartenenta la un grup social sau altul, fiecare incepe sa discute daca este drept sau nu e drept sa piarda din beneficiile de care se bucura. Fiecare incearca sa-si mentina pozitia, in speranta ca va scapa neatins, conform unui principiu al justitiei, care crede el, e de partea lui.

Pietelor nu le pasa cine castiga si cine pierde. Daca nu se fac reduceri de cheltuieli si nu vine nimeni sa acopere deficitul, banii de pensii si de salarii pentru bugetari se vor termina inainte ca fiecare sa-si fi luat salariul. E o realitate atat de obiectiva, incat acrobatiile noastre morale nu au nicio insemnatate.

Pietele vor functiona in continuare pe baza de cerere si oferta, indiferent ce decizie ia guvernul, atat timp cat nu le suspenda si nu preia administrarea cererii si ofertei in mainile sale, atat timp cat nu devine un stat comunist. Chiar si atunci insa, daca cererea si oferta nu mai sunt echilibrate, apar crizele alimentare si piata neagra.

O alta manifestare a eticii bunului simt in economie este opinia conform careia bogatii au beneficiat cel mai mult de perioada economica favorabila si ei trebuie sa plateasca nota de plata a crizei, pentru ca au avut o contributie mai mare la generarea conditiilor economice care au adus criza.

Asta e fals. O privire asupra veniturilor populatiei arata ca toata lumea a beneficiat de avantul economic. Trecerea facturii in intregime in sarcina bogatilor nu este deci morala. O asemenea masura nu ar fi insa nici practica din urmatoarele motive:

1. Bogatii nu au destui bani cat sa finanteze un deficit bugetar de 7%. Daca le-am confisca in intregime averile si i-am trimite la azilul de saraci, banii lor s-ar termina destul de repede si in maxim un an am ajunge in acelasi punct, al deficitului nefinantabil, dar fara o clasa de antreprenori care sa creeze locuri de munca.
2. Plata impozitelor e un fel de contract social intre cei care platesc si restul societatii. Daca cei care platesc impozite mai mari ajung la concluzia ca schimbul nu e avantajos, ei inceteaza sa mai plateasca printr-una dintre urmatoarele metode:
1. Sporirea cheltuielilor companiilor pana la disparitia profitului, prin includerea cheltuielilor personale, finantarea de vacante, achizitia de bunuri si active in contul companiei, finantarea de beneficii non-salariale pentru manageri si angajati.
2. Mutarea profitului in companii din strainatate.
3. Relocarea afacerii in alta tara.
4. Relocarea familiei in alta tara.
5. Reducerea activitatii companiilor-refuzul muncii. Daca nu are sens sa muncesti pe branci pentru ca iti ia statul toti banii, atunci poti alege sa muncesti mai putin si sa te plimbi, sa petreci timp cu familia, sa te dedici unui hobby etc.

Iatade ce, ori de cate ori aud oamenii amestecand etica si economia, imi dau seama ca nu prea au habar de economie. Stiu ca au existat multe incercari de a reconcilia etica si economia, dar ele au esuat lamentabil, pentru ca etica e in ochiul celui care analizeaza, in timp ce legile economice sunt obiective.

Statul si caile ferate: o evidenta a incapacitatii manageriale si antreprenoriale a statului

Saptamana trecuta am mers cu trenul intre Belgrad si Skopje. 450 km, 10 ore. Conditiile sunt similare cu cele ale CFR, la fel si viteza. Pretul e mai mic.

La intoarcere am pierdut trenul, deoarece compania de cai ferate macedoneana nu a actualizat modificarea mersului trenurilor pe site. Daca ma intorceam cu trenul la Belgrad, ajungeam la ora 8 dimineata, dupa 11 ore de zgaltait in vagonul de dormit. La ora 21:15 plecam din Skopje cu o masina spre Belgrad. La ora 02:00 eram la Belgrad, in pijama.

Putine domenii arata mai clar incapacitatea statului de a se ocupa de economie decat calea ferata. Viteza medie pe calea ferata e neschimbata in tarile est europene fata de acum 100 de ani. In tarile occidentale, in Japonia sau in China, spre exemplu, s-au introdus trenuri de mare viteza, dar majoritatea rutelor inregistreaza viteze inca modeste in comparatie cu sumele investite. In fapt, iata aici o comparatie intre vitezele medii cu care se circula in tarile europene:
Țară    Viteza medie km/h
Franța    227
Italia    171
Spania    171
Marea Britanie    133
Suedia    132
Germania    124
Grecia    111
Portugalia    109
Finlanda    107
Elveția    101
Olanda    100
Danemarca    98
Belgia    97
Rusia    92
Austria    91
Republica Cehă    89
Ungaria    85
Polonia    82
Irlanda    80
Norvegia    75
Bulgaria 71
Slovacia    70
Ucraina    60
România    57
Belarus    56
Albania    29
Sursa: theforeigner.no, care citează un raport întocmit de ”Framtiden I våre hender” (FIVH)

In Romania, viteza medie a trenurilor a scazut, in ciuda investitiilor de miliarde de euro. Iata situatia comparativa a duratelor calatoriilor fata de anul 1977:

Ruta	Distanță	Timp 1977	Timp 2011
București-Constanța	225 km	2h47min	2h42min
București-Craiova	220 km	2h28min	3h12min
București-Brăila	199 km	2h19min	3h18min
Cluj-Oradea	153km	2h30min	2h39min
Brașov-Sighișoara	128km	1h36	2h32min
Arad-Deva	149km	1h56min	2h16min

Pe ruta Bucuresti-Constanta s-a realizat un progres de 5 minute in urma unor investitii de 900 milioane de euro.
Numai CFR Calatori inregistra 29,5 milioane euro pierderi in semestrul I al anului trecut.

Acesta este un sector condus in intregime de stat, caruia i s-a acordat un monopol, pentru care au fost garantate credite externe pentru modernizare, catre care au fost directionate miliarde de euro pentru modernizare.

Exact lipsa competitiei, absenta profiturilor si bararea drumului antreprenorilor privati face caile ferate un sector subventionat, neprofitabil si neperformant.

Ori de cate ori sunteti tentati sa votati in favoarea monopolurilor de stat, ganditi-va la CFR! Ganditi-va la Caile Ferate Macedonene, la Caile Ferate Sarbe, la British Rail (care a trebuit privatizat pentru a curma pierderile) si votati in favoarea eliminarii monopolurilor, a sectorului privat!

Daca masinile ar fi fost monopol de stat, atunci si azi am mai merge cu 25 l/100 km, cu 40 de km/ora, in masini invelite cu panza cauciucata!

De ce au fotbalistii salarii mai mari decat pompierii?

Imaginea de mai sus este foarte emotionala. Daca nu simpatizezi cu pompierul la prima citire, nu ai suflet. Imaginea este partinitor construita, evident, pentru a sublinia ideea de baza, care este distributia incorecta a veniturilor.

Adevarul este ca nu e nicio nedreptate aici, chiar daca intuitia ne spune altceva. Iata argumentele pentru care diferenta de salariu in favoarea fotbalistului este justificata:

1. Salariul fotbalistului este negociat intre acesta si angajatorul lui, in timp ce salariul pompierului este stabilit de consilul local, sau de guvern, nu pentru fiecare pompier in parte, ci pentru toti pompierii. Adia fotbalistul traieste in capitalism, iar pompierul in socialism (e bugetar).
2. Nu toti fotbalistii castiga la fel de mult. Salariile lor sunt proportionale cu contributia pe care o au la obtinerea de venituri de catre club prin vanzarea biletelor, vanzarea de obiecte promotionale, publicitate, contributia in teren la castigarea de titluri sau calificarea in competitiile internationale. Putem spune ca salariul fotbalistului este determinat de cerere si oferta, ca si de productivitatea fiecaruia.
3. Salariul pompierului nu este determinat de valoarea bunurilor si numarul persoanelor pe care le va salva, ci de cererea si oferta de locuri de munca in aceasta meserie. Desi este o meserie periculoasa, este una relativ bine platita pentru nivelul de pregatire scolara si profesionala cerut, asa ca se gasesc mereu suficienti doritori care sa aplice pentru un post de pompier. Meseria lor este indispensabila pentru comunitate, dar atat timp cat salariile oferite de autoritatea locala sau centrala (care ii reprezinta pe clienti, comunitatea locala) atrag destui pompieri, nu exista nicio motivatie pentru a creste salariile.
4. Pentru a deveni un fotbalist de top trebuie sa depui peste 10.000 de ore de munca la antrenamente, timp de vreo 10 ani, dupa care sa continui intr-un ritm chiar mai alert. Este atat de greu incat baza de selectie pentru marile cluburi este destul de mica pentru a balansa puterea  catre angajat (fotbalist). Prin contrast, pentru a deveni pompier e nevoie de mult mai putina pregatire, asa incat bariera de intrare in profesie e mai joasa si sunt mai numerosi cei capabili sa o treaca.
5. Salariul fotbalistilor de top e mare, pentru ca sportul acesta este cel mai popular de pe planeta si fanii cheltuiesc sume uriase de bani pe bilete la stadion, produse promotionale, televiziunile platesc regeste pentru difuzarea partidelor, iar vedetele fotbalisti sunt cautate pentru campanii de marketing.

Alternativa la acest sistem ar fi o comisie guvernamentala sau populara (aleasa) care sa stabileasca salariile in economie, dar asta e comunism si ultima data cand s-a facut asta a iesit prost si pentru economie si pentru cetateni, si pentru fotbalisti, si pentru pompieri!

Integrarea economica e singura cale pentru Romania

Sunt un suporter al Uniunii Europene si al integrarii mai stranse in cadrul UE.

Anul asta am calatorit mult in fosta Iugoslavie. Singura tara pe care nu am vizitat-o este Slovenia.

Inainte de prabusirea Republicii Federative Iugoslavia, aveam de-a face cu un stat de dimensiuni mijlocii, cu 22,4 milioane de locuitori in 1991.
PIB-ul iugoslav era in 1990, cand economia era deja in criza, de 129,5 miliarde de dolari. Prin comparatie, PIB-ul Romaniei era de 34 miliarde de dolari, la o populatie sensibil egala.

Existau planuri pentru integrarea Iugoslaviei in Uniunea Europeana in 1992, cu mult inaintea oricarei tari din Europa Centrala si de Est. Am gasit o simulare a PIB-ului la care ar fi ajuns Iugoslavia daca nu s-ar fi prabusit: 548 miliarde USD in 2011 si 20400 USD/capita. Ca sa intelegeti diferenta, Serbia avea in 2010 un PIB/capita de 5139 USD, adica aproape de 4 ori mai mic decat potentialul ipotetic mentionat anterior.

Eu nu vreau sa spun ca aranjamentul statal anterior trebuia pastrat neschimbat, dar fragmentarea economiei, separarea in mini-state anuleaza orice sansa de a recupera timpul pierdut.

O tara cheltuie bani pe administratia centrala (guvern, ministere, agentii) pe apararea granitelor, intretinerea armatei, serviciilor secrete, a ambasadelor si reprezentantelor diplomatice etc. Atunci cand sarcina cade asupra unui numar redus de contribuabili, o parte mai insemnata din veniturile lor trebuie cheltuita in aceste scopuri, saracindu-i. Banii care merg la guvern pentru intretinerea statului nu se mai regasesc in economie. Mai multi vamesi inseamna mai putini pantaloni cumparati din piata libera, mai putine mese la restaurant, mai putine vacante etc.

Reducerea pietei nationale are si ea un efect catastrofal. Am observat in cateva dintre mini-statele iugoslave ca nu poti gasi companii specializate pe segmente ale pietei IT, cum ar fi solutii tip ERP, securitate IT etc.
Companiile nu se pot specializa pentru ca piata este atat de mica incat nu le poate sustine daca se specializeaza. Pur si simplu, cifra de afaceri totala care se poate obtine intr-un an, din acel segment industrial e prea mica pentru ca o companie sa supravietuiasca din ea.
Ca urmare, companiile abordeaza mai multe subsegmente ale pietei, nu se specializeaza si sunt necompetitive in comparatie cu companiile straine. Companiile sunt mici si nu-si permit sa investeasca in cercetare-dezvoltare si nici sa finanteze prospectarea si vanzarea pe piete straine.
Nespecializandu-se, forta de munca isi pierde competitivitatea.

O tara mica, devine cel mai adesea o tara saraca. Singurele tari mici care evadeaza acestei logici sunt cele care se integreaza in economia regionala, cum sunt Elvetia sau Luxemburg, de exemplu, perfect integrate economiilor vecine.

Aceastea sunt motivele pentru care nu numai ca sunt un adept al integrarii economice cat mai stranse in Uniunea Europeana, dar sunt de asemenea de parere ca avem nevoie de o stransa integrare balcanica. Toate tarile din Balcani sunt tari mici sau mijlocii, dupa standardul european. Pentru a prospera avem nevoie sa daramam barierele de orice fel si sa ne integram cat mai strans economiile. Companiile romanesti trebuie sa-si deschida filiale in Bulgaria, Ungaria, Serbia, Moldova s.a.m.d. pentru a beneficia de o piata de desfacere mai ampla si de un rezervor de resurse umane mai bogat.

Secolul acesta vom lupta cu companii asiatice care vin din tari cu orase care au o populatie mai numeroasa decat intreaga populatie a Romaniei.

Ce mai fac bancile

Saptamana trecuta ma uitam la o emisiune la Realitatea TV, in cautare de stiri. Un bancher explica audientei destul de stupide din platou, ca bancile "muta" activele recuperate de la rau platnici in "alte entitati". Pe scurt, tipul explica urmatorul lucru: banca vinde activul la pretul evaluat in momemtul acordarii creditului (citeste supraevaluat fata de pretul actual), pentru a nu "strica" indicatorii bancii.

Banca nu apare ca avand active neperformante, pierderea se muta pe entitatea care nu este supusa reglementarilor bancare. Probabil ca banca detine entitatea respectiva. In acest caz, compania respectiva ar trebui sa incheie anul in pierdere, ceea ce s-ar vedea din nou in rezultatele bancii.

M-am gandit ce ar putea face pentru a ascunde acest fapt si raspunsul este inca mai infiorator: i-ar putea acorda credite...

Imi cer scuze ca nu va ofer certitudini. Domeniul bancar nu e punctul meu forte, dar afirmatia bancherului arata ca bancile continua cu malversatiunile financiare care au marcat debutul acestei crize.

Am insa un sfat pentru voi: nu investiti in banci! S-ar putea sa fie putrede si asta sa nu fie vizibil in scripte!


- Posted using BlogPress from my iPad

Managementul privat a mai fost incercat in Romania

Aceasta este istoria uneia dintre cele mai ciudate intalniri pe care am avut-o vreodata.

Era in 1997, intr-o seara, cand am primit vizita a trei manageri europeni, care lucrau in trei companii romanesti aflate pe lista Agentiei de Restructurare. Eu eram director de cabinet la Cosiliul pentru Reforma, iar agentia in cauza era subordonata Consiliului.

Cred ca aveam un salariu lunar de 300 de dolari in vremea aceea. Cei trei manageri erau obisnuiti sa lucreze pe salarii de CEO de companie europeana, adica de zeci de ori mai mare decat salariul meu. Cei trei ne-au explicat ca specialitatea lor este sa salveze companii aflate in criza. In intreaga lor activitate (erau toti trecuti de 50 de ani), nu avusesera nici macar un esec. Acum anticipau esecul vietii lor, fiecare in compania romaneasca la care lucrau.

Angajarea lor era rezultatul unui program PHARE, care incerca salvarea companiilor romanesti cu probleme cu ajutorul unor manageri straini. Ei lucrau in Romania, dar platiti de Comisia Europeana.

Povestea lor era aceeasi: desi programul intentiona angajarea lor ca directori generali, inca inainte de numirea in functie (dar nu inainte de selectarea lor), pozitia lor s-a schimbat in "coach" pentru directorul general roman, care si-a pastrat astfel functia.

Toti trei au acceptat, cu rezerve, schimbarea functiei, dar au acceptat in dorinta de a fi cu adevarat de ajutor. In scurt timp de la sosirea in companiile romanesti, au fost izolati ca niste daunatori. Li s-a taiat accesul la informatie, nu au mai luat parte la decizii, iar orice coleg roman care dezvolta o relatie cu ei era mutat in alt departament sau intimidat de conducerea companiei.

Directorul General in functie nu dadea 2 bani pe recomandarile lor si continua politica nechibzuita care ii adusese in stare de risc de faliment.

Leafa mergea, fabrica se prabusea, dar nu s-ar fi prabusit inainte ca ei sa-si termine postul. Pe oamenii acestia ii mana integritatea asa incau toti trei erau dispusi sa-si pericliteze pozitia, sa demisioneze daca este necesar, numai sa atraga atentia Guvernului Romaniei asupra faptului ca cele 3 companii si celelalte din program mor cu zile.
Vroiau sa atraga atentia ca ar putea fi salvate si ar avea o sansa daca li s-ar da lor oportunitatea de a-si duce contractul de management la bun sfarsit.

Evident, am raportat, evident, nu s-a intamplat nimic.

Este foarte dificil sa vii din afara, singur, intr-o structura in declin si sa o schimbi radical. Trebuie sa-si cuceresti precum Gingis Han sau sa-i inspiri precum Nelson Mandela ca sa ai o sansa, daca exista vreo sansa. Uneori insa agenda celor dinauntru este atat de personala si atat de puternic orientata contra agendei oficiale, incat persuasiunea nu va fi suficienta.

Daca "managementul privat" ar avea o sansa, atunci am putea avea un socialism cu companii de stat si manageri "privati" in toata economia, numai ca democratia si capitalismul nu functioneaza asa.

Un director competent la CFR Calatori ar trebui sa elimine cursele neprofitabile, sa elimine privilegiile CFR-istilor si sa faca, probabil, concedieri masive. Ce politician il va sustine pentru asta cand mii de sateni vor reclama ca nu mai opreste trenul la ei in comuna, iar sindicalistii vor bloca intrarea in Ministerul de Transporturi?

Pun pariu ca procedura nu va reusi, dar ma tem ca nu am cu cine paria!

Sfarsitul statului bunastarii sociale

Privesc cu uimire situatia economica a lumii si nu inteleg cum sunt atat de putini cei care identifica in mod corect cauza principala a acestei crize!

Cauza nu o reprezinta speculatiile financiare, sau lacomia bancherilor, asa cum incearca stanga sa acrediteze, ci prostia guvernelor!

Principala cauza a prabusirii Greciei si a leganarii Spaniei si Italiei pe marginea prapastiei este iresponsabilitatea guvernelor care s-au succedat la conducerea acestor tari. Cauza problemelor economice ale SUA este proasta gestiune economica, la fel ca in cazul tuturor celorlalti!

Nu poti trai pe deficit la nesfarsit, fara sa acumulezi datorii si probleme structurale grave in economie. Vine o zi cand datoriile acumulate vor face praf stabilitatea economica si vor trimite economia direct in recesiune.

Ceea ce avem aici este un faliment al statului bunastarii sociale, a carui principala idee este redistribuirea beneficiilor economice in societate. Redistribuirea a ajuns sa domine atat de mult agenda guvernelor, incat a eliminat complet calculul economic din deciziile guvernelor.

Politicienii statului bunastarii sociale face calcule cu privire la categoriile sociale care vor beneficia de masurile sale: cati sunt; cati vor vota cu el si cati sunt cei care sunt deja votantii lui. Prea rar isi pune politicianul de azi problema ca o investitie trebuie sa fie pozitiva economic, ca trebuie sa contribuie la obtinerea valorii economice superioare.

Politicianul statului bunastarii gandeste in cicluri electorale, asa incat indatorarea tarii este acceptabila daca poate oferi iluzia unei bunastari la final de mandat, astfel incat sa se poata prezenta ca un benefactor in alegeri.

Statul bunastarii sociale pune atat de mult accent pe redistribuire incat descurajeaza munca si responsabilitatea. In toate tarile europene s-a creat o armata de oameni care prefera sa vaneze beneficiile sociale decat sa munceasca.

Criza va continua pana cand vom identificat corect vinovatul (statul bunastarii sociale) si ne vom hotari sa gasim un concept viabil care sa asigure cu adevarat bunastarea nationala.


- Posted using BlogPress from my iPad

Cat de mare sa fie Guvernul?

Cunoasteti paradoxul chelului? Daca un om nu este chel, pentru ca are o podoaba capilara bogata, smulgerea unui singur fir de par il va transforma intr-un om chel? Dar doua fire de par? 3, 4, 10, 100, 1000? Cate fire de par poti sa-i smulgi fara sa devina chel si de la cate fire in sus devine el chel?

In comunism, ponderea sectorului de stat in PIB este de 90% sau mai mult, restul fiind reprezentat de autoconsum, cooperatie si alte forme neasociate proprietatii de stat.

De-a lungul timpului, ponderea cheltuielilor guvernamentale in PIB-ul national al statelor a crescut constant. Astazi, avem tari in UE cu o pondere a cheltuielilor guvernamentale de 48%. In Romania a tot crescut, pana cand a ajuns la vreo 32%. Sigur, una este participarea sectorului de stat la PIB si alta este nivelul cheltuielilor bugetare in PIB. Intr-un caz discutam de valoarea adaugat creata in sectorul proprietate de stat, iar in al doilea vorbim despre banii gospodariilor si agentilor economici care se intorc la stat sub forma taxelor si impozitelor pentru a fi apoi cheltuiti de catre stat.

Ceea ce vreau sa spun, este ca desi nu mai este proprietarul "mijloacelor de productie" statul tot isi rezerva o felie tot mai mare din valoarea adaugata creata in economie. Cu asta, puterea statului creste in raport cu orice alt actor economic.

Daca intr-o industrie un competitor capata o cota de piata mult mai mare decat a concurentilor sai, atunci el capata abilitatea de a distorsiona competitia impunandu-si vointa in formarea preturilor, relatiile cu furnizorii, distribuitorii si chiar cu guvernul.

Daca ne uitam la guvern ca fiind unul dintre cei trei actori economici importanti din economie (alaturi de gospodarii si de companii), cresterea importantei lui ca cel mai mare cumparator din economie si cel mai mare angajator din economie, nu are cum sa nu distorsioneze piata sicompetitia.

Revenind la paradoxul chelului, cat din valoarea adaugata creata in economie trebuie sa ajunga inapoi la stat si cat de mare trebuie sa creasca statul pentru ca piata sa nu mai fie decat un lacheu al statului? Cat de mult poate fi afectat mecanismul cererii si ofertei pentru a conchide ca piata nu mai este libera? Si cat de dirijata trebuie sa fie o piata pentru a conchide ca fosta economie capitalista a devenit planificata?

Dar mai ales, de la ce valoare incolo se va prabusi economia sub povara ineficientei administrari de catre guvern?


- Posted using BlogPress from my iPad

Toate tarile lumii se indreapta spre scenariul grecesc

Ce bine e sa fii Germania, sa ai o economie puternica, capabila sa scoata din mizerie economiile unor tari mai prost conduse, cum ar fi Grecia, de exemplu!

Din pacate, majoritatea zdrobitoare a tarilor sunt conduse dupa reteta greceasca si se indreapta spre faliment! As include fara rezerve Germania in acest club, cu specificarea ca viteza cu care se indreapta ei spre dezastru este mai mica decat a altora.

Aproape toate guvernele produc bugete anuale cu deficite tot mai mari. Aceste deficite trebuie finantate cumva, fie prin imprumuturi, fie prin transferuri externem fie prin inflatie. Daca toti merg pe deficit, cine acopera majoritatea acestor deficite?

Cand eram elev am invatat ca nemernicii de feudali solicitau iobagilor sa lucreze chiar si 3 zile/saptamana in folosul lor, pentru ca le permiteau sa exploateze pamantul proprietate a feudalului. Acum un cetatean plateste 70% din veniturile castigate, statului. Asta corespunde la 3,5 zile dintr-o saptamana de lucru de 5 zile, nu 6. Adica e mai rau. Statul a crescut taxele de la mai putin de 10% din venituri, pana la 70%, iar apetitul sau pentru cheltuieli nu s-a domolit.

Ca o familie care continua sa cheltuiasca mai mult decat produce si sa investeasca aiurea, fiecare guvern se apropie de ziua cand nu va mai putea face fata cheltuielilor si rambursarilor imprumuturilor.

Scenariul bun ar fi sa vedem o revolutie a ideilor liberale, sa ajungem sa interzicem deficitul bugetar si cresteresa cheltuielilor statului in total PIB.


- Posted using BlogPress from my iPad

Capitalismul de clan

Bernd Gruendemann este nascut in acelasi an cu mine, la distanta de o luna. Suntem prieteni din 1995. Bernd lucreaza in export de cand a terminat facultatea. Acum mai multi ani imi povestea ca are un distribuitor in Taiwan care vinde de cateva milioane pe an, dar toate afacerile se fac in parteneriat cu firme detinute de membri ai familiei lui. Capitalismul, spunea Bernd, functioneaza intr-un mod ciudat in Taiwan.

Acum 13 ani am pus piciorul prima data in Costa Rica, in calitate de secretar economic II la Ambasada Romaniei. Mi-a luat un an sa fiu cu adevarat eficient in Costa Rica. Am devenit eficient cand am fost introdus in mai multe cercuri de prieteni, toti oameni de afaceri. Membrii fiecarui grup de prieteni faceau afaceri prioritar in interiorul grupului.

In Turcia am fost acceptat de mai multi ani intr-un clan familial si sunt convins ca voi culege in curand roadele incluziunii.

Initial am crezut ca acest "capitalism de clan" este nenatural, fiind o distorsiune a relatiilor de tip cerere si oferta. A face afaceri in interiorul clanului inseamna sa renunti la principiul celei mai bune oferte, iar asta este neeficient.

Exista insa si beneficii, pe care am ajuns sa le testez:

• cand faci afaceri in interiorul clanului, negocierile sunt mai scurte, iar pozitia celor doua parti este mai aproape de parteneriat decat de relatia tipica vanzator-client;
• ambele parti simt presiunea sociala a grupului de a actiona cu buna credinta si de a livra la nivelul superior, pentru ca orice incercare de a insela partenerul va fi sanctionata de intreg grupul;
• partile manifesta mai multa incredere, astfel incat situatiile tensionate ajung rareori la tribunal;
• partenerii sunt mai tentati sa isi ofere leaduri, referinte si sustinere la clienti si furnizori comuni.

In fine, relatia comerciala din interiorul clanurilor nu este absolut independenta de valoarea comerciala a ofertei: oferta din interiorul clanului este adesea respinsa cand nu indeplineste nevoile cumparatorului, sau atunci cand alternativele din afara clanului sunt semnificativ mai bune.

Una peste alta, cand ajungi intr-o tara unde se practica un capitalism de clan, singura varianta pe termen mediu si lung este sa faci cerere de inscriere.

Statul supradimensionat, mort de foame, care sugruma economia si cetatenii

Daca mergi intr-o institutie publica din Romania si ai nevoie la toaleta, te vei sterge pe maini pe pantaloni, pentru ca vei constata ca nu este nimic in cutia pentru prosoape de hartie.

Bugetele institutiilor publice din Romania, dar si din tarile din jur, par sa nu mai contina bani pentru altceva decat salarii.

In ce priveste investitiile, aceleasi institutii publice gasesc cu greu bani (atunci cand gasesc) pentru cofinantarea proiectelor europene. Inca de cand bugeteaza, institutiile publice iau in considerare aproape exclusiv, proiectele care pot obtine finantari europene.

Ponderea cheltuielilor guvernamentale tinde sa creasca in fiecare an in PIB, ceea ce se traduce printr-o povara fiscala tot mai mare pentru gospodarii si pentru companii. Institutiile publice cresc si prolifereaza mai repede decat creste finantarea publica, ceea ce le face sa traiasca subnutrite. Aceasta subnutritie se traduce prin ineficienta, adica le platim degeaba.

Solutia este simpla: statul trebuie sa-si propuna mai putine, dar sa faca ceea ce-si propune. Trebuie sa legiferam limite ale cresterii statului, atat ca limite ale cheltuielilor publice in PIB, limite ale indatorarii, domenii din care statul trebuie sa se retraga si domenii in care statul nu are voie sa se extinda.

De asemenea, trebuie sa setam regula ca institutiile care nu folosesc fondurile decat pentru plata salariilor si a utilitatilor sa se desfiinteze, pentru ca nu-si realizeaza scopul. Ar trebui sa avem limitari ale cheltuielilor cu personalul pentru fiecare institutie publica si limitari ale cresterii numarului personalului pentru a evita efectele legii lui Parkinson.

Am ajuns sa muncim mai multe zile pentru stat decat pentru noi si familia noastra, iar daca nu ne trezim, vom fi complet acaparati de un stat tot mai infometat si mai hraparet.


- Posted using BlogPress from my iPad

Companiile romanesti trebuie sa devina balcanice si europene

In ultimul an am lucrat mult in spatiul fostei Iugoslavii. Dintre toate tarile fostei Iugoslavii, Macedonia m-a pus pe ganduri cel mai mult.

Intreaga piata IT a Macedoniei este de 250 milioane de euro, hardware, software si servicii la un loc.

Companiile sunt mici si nespecializate. Niciun segment de piata, cum ar fi bunaoara ERP-ul, nu furnizeaza suficiente oportunitati pentru ca o companie sa se specializeze in ERP. Rezulta companii care fac de toate, ineficiente si neperformante daca le compari cu companiile localizate in tari mai mari.

Aceste companii sunt victime ale competitiei straine la ele acasa, iar la export nici nu se pot gandi, pentru can nu sunt competitive si nici nu au resursele necesare pentru a ataca o piata de export.

Divizarea statelor in cautarea identitatii nationale a lasat partile intr-o stare mult mai proasta, ca intr-o matematica in care 8:4=1,5.

Salvarea acestor state este integrarea europeana, de care vor beneficia nu numai ele, dar si statele membre, caci orice extindere a pietei europene este benefica pentru membrii intregii comunitati.

Romania nu este o economie mare. Chiar si pentru companiile de varf romanesti, viitorul este unul balcanic si european.

- Posted using BlogPress from my iPad