marți, 26 august 2008

Incredibila aventura a calatoriei catre Muntenegru




Asa cum va spuneam, sunt in vacanta cu acces Internet limitat. Azi am prins o pozitie in care laptopul prinde o retea wireless din orasul de pe partea cealalta parte a golfului.


Am condus 10 ore ca sa ajung la Timisoara (mai mare rasul). Sambata am tinut o prelegere la tabara de vara a PC World si am facut o excursie la Cheile Nevei - un loc de o frumusete salbatica, aproape neatinsa de om.


Duminica am pornit spre Muntenegru calauziti de navigatorul GPS, care se va dovedi initiatorul incredibilei povesti pe care v-o istorisesc acum.


Am parcurs repede drumul catre Belgrad, insotiti de zeci de masini Yugo si Zastava. Pana la Belgrad nu a fost aglomerat si am presupus gresit ca asa va fi tot drumul spre Muntenegru.


Dupa o cafea la Cafeneaua Raissa din Hotelul Moscova, in centrul Blegradului, am pornit spre Muntenegru.


Serbia este incredibil de frumoasa. Sute de kilometri de drum prin munti, cu pajisti verzi, munti inalti care tintesc indraznet spre cer, rauri involburate care se grabesc spre mare si paduri intinse si dese.


Dupa Belgrad drumul a fost aglomerat si am fost nevoit sa ma angajez in numeroase depasiri pe drumuri sinuoase de munte.


La un moment dat Ina a declarat ca nu mai rezista de foame si am oprit la un restaurant modest de pe marginea drumului. Ne-au servit cu ciorba de manzat facuta chiar atunci si cu paine sarbeasca fierbinte, abia scoasa din cuptor. Pretul? 2 euro/portie.


La un moment dat, GPS-ul a indicat parasirea drumului principal si noi l-am ascultat intrand pe o sosea cu putin trafic, care traversa un munte inca mai frumos decat cei trecuti pana atunci. Dupa vreo 30 km am realizat ca mergem spre Bosnia Herzegovina, dar am ales sa continuam.


Un post de vama format din cateva baraci marca granita intre Serbia si Republica Srpska. Am platit 30 euro pentru o extensie a cartii verzi si am trecut granita. Vamesul aproape ca si-a cerut scuze pentru ca a cerut extinderea cartii verzi. Am patruns in sate intinse de-a lungul drumului, la marginea padurii. Din loc in loc am remarcat urme de gloante in peretii caselor. Unele case erau reparate dar la altele urmele gloantelor erau lasate neatinse, ca un avertisment parca.


Casele sunt frumoase, mari, albe cu acoperisuri din tigla, sau cu peretii acoperiti cu piatra naturala.


Drumul este excelent, spre rusinea noastra (imi aduc aminte din nou de drumul spre Timisoara).


La un moment dat am ajuns intr-un oras unde GPS-ul a vrut sa ne treaca pe un pod cu semn de interzis. L-am evitat, dar am fost opriti la 1 kilometru de doi barbati care ne-au intrebat de unde suntem, au zambit larg auzind ca suntem romani si ne-au indrumat spre un alt pod (podul nou), cel vechi fiind declarat pietonal. La plecare, unul dintre ei ne-a salutat tinand mana deschisa in forma de V, de la victorie.


Am trecut in partea cealalta si am inceput un drum nerecunoscut de GPS, printre tuneluri sapate direct in munte, succedandu-se unul dupa altul. Pe malul stang se vedea uneori un drum mai vechi si case insirate in sus pe versant. Raul din stanga noastra curgea printr-un defileu destul de larg care mi-a amintit de raul din Stapanul Inelelor, partea I. Privelistea iti taia rasuflarea.


Pe tot parcursul pe partea din dreapta a raului am vazut moschei si nici un steag sarbesc, asa cum ne obisnuisem sa vedem in Republica Srpska. Am tras concluzia ca in dreapta sunt musulmanii si in stanga sarbii.


Din ce in ce mai multe case marcate de razboi indicau ca aici s-au petrecut tragedii in timpul razboiului. Unele case erau aproape complet distruse, abandonate de locuitorii lor. Sa nu credeti ca acum totul arata ca imediat dupa razboi. Totul pare in regula, doar urmele din peretii unor case si aceste case abandonate din loc in loc stau ca marturie a grozaviilor razboiului.


Am oprit la o benzinarie si oamenii ne-au tratat foarte amabil dar un pic curios, caci nu cred ca sunt multi turisti care aleg aceasta ruta.

La un moment dat am parasit partea de nord a raului trecand din nou in sud. La 50 m dupa ce am parasit podul care lega cele doua maluri am remarcat steagurile sarbesti si in cateva sute de metri am vazut si o biserica ortodoxa.

Drumul ne-a indepartat de rau si a inceput sa urce muntele presarat cu foarte putine case. In dreapta drumului vedeam arbusti si ierburi inalte. Prin golurile acestora se vedea insa prapastia crescand pe masura ce urcam pe munte. Drumul a inceput sa se ingusteze pana cand a ajuns la nivelul a ceea ce eu consider ca fiind o singura banda de mers. La inceput incetineam in viteza a doua de fiecare data cand o masina se apropia de noi. Pe masura ce drumul se ingusta si mai mult am inceput sa oprim in mici refugii care iti permiteau sa stai cu roata pe marginea prapastiei in timp ce cealalta masina trecea incet, incet, pe langa tine.

Am inceput sa claxonez la fiecare curba ca sa avertizez masinile care veneau din fata. Paul imi spunea ca ii este frica si ca vom muri! Evident, exagera dar imi era cu adevarat teama sa nu ne prinda intunericul pe drumul acela inspaimantator.

La un moment dat am vazut un jeep in spatele meu. Cred ca eram foarte enervant pentru soferul jeep-ului dar nu m-a claxonat si nici nu si-a manifestat nemultumirea in alt fel. Dupa cativa kilometri am gasit momentul in care nu venea nimic din fata, am tras pe dreapta intr-un refugiu si m-a depasit. Dupa inca vreo cativa kilometri chinuitori, ne-am pomenit brusc cu un post de vama constand din vreo 2 baraci si o bariera. Soferul jeep-ului era unul dintre vamesi. Politicos, omul a apreciat ca "am condus prudent".

Odata intrati in Muntenegru drumul a devenit civilizat de lat si am inceput sa trecem din tunel in tunel. La un moment dat am luat o piatra destul de mare desprinsa din munte, cam de dimensiunea unei pietre de pavaj de la noi. Urmatoarele 3 ore le-am petrecut incercand sa imi adun puterile ca sa ajung la destinatie. Am luat Red Bul si inca vreo doua bauturi energizante similare si, epuizati dar impresionati de frumusetea in care ne-am scaldat toata ziua, am ajuns la Vila Kristina dupa ce am gresit drumul de doua ori. Am adormit instantaneu pentru a ma trezi intr-un peisaj de o frumusete ireala despre care va voi vorbi insa data viitoare, cand voi posta si o poza ca demonstratie.

Niciun comentariu: